marți, 25 mai 2010

Referat la disciplina CRIMINOLOGIE
26 mai 2010
Autor: GHEORGHIU (Gâţă) Anca
DREPT – IFR – Anul al II-lea – Semestrul al 2-lea (2009-2010)

CÂTEVA IDEI DIN TRATATUL
MARCHIZULUI DE BECCARIA
Introducere
Tratatul Despre delicte şi despre pedepse (Dei Delitti e delle Pene) a fost publicat ca operă anonimă în Toscana în 1764, reprezentând în Europa acelor vremuri o lectură deosebit de preţuită imediat după apariţie. De îndată ce a fost recunoscută şi apreciată pozitiv de publicul larg dar mai ales de guvernanţi, operei i-a fost recunoscută paternitatea sub numele Marchizului de Beccaria.
Cunoscut şi prezentat mai târziu drept filosof şi gânditor politic al perioadei iluministe, Cesare Bonesana, Marchiz de Beccaria (1738 – 1794), era o prezenţă activă în Toscana acelor timpuri, fiind unul dintre principalii promotori ai revistelor Il Pavone şi Il Caffè, cu preocupări filosofice şi estetice, creat după modelul revistei britanice The Spectator. Alături de alţi intelectuali, autorul tratatului aparţinea unei grupări elitiste intelectuale din Milano, intitulată Academia Pumnilor.
1. Paternitatea tratatului despre delicte şi pedepse
Paternitatea operei de căpătâi a Marchizului de Beccaria este o chestiune încă discutabilă, deoarce acesta, la cei 26 de ani ai săi, nu era la current cu multe dintre evenimentele istorice şi relaţia dintre acestea, precum nici cu frământarile politice ale vremii. Astfel, idea tratatului, precum şi iniţiativa punerii în discuţie a diverselor aspecte abordate în acesta aparţin unui intelectual fin al vremii, Pietro Verri, cu zece ani mai în vârstă decât Beccaria, care, alături de fratele său, Alessandro Verri, îi propunea tânărului marchizteme de reflecţie şi le dezbăteau împreună. După ce erau redactate în urma acestor discuţii, notiţele marchizului erau asamblate de către Pietro Verri şi au dat naştere tratatului. Mai târziu, cu ocazia traducerii în limba franceză a tratatului de către Abatele Morrelet, acesta a avut meritul de a restructura lucrarea şi a o modifica pe alocuri, noua ediţie revizuită a tratatului fiind cea cunoscută mai târziu şi de altfel acceptată ca atare chiar de autorul său.
2. Receptarea publică a Tratatului despre delicte şi pedepse (TDP)
În tratat sunt puse în discuţie erorile jurisprudenţei cu privire la delicte. La 18 luni după prima sa publicare, tratatul fusese deja reeditat de 6 ori în italiană şi îi apăruseră câteva ediţii şi în Franţa, cu un success de public absolut remarcabil. Ediţia franceză cel mai rapid difuzată a fost cea din 1766, tradusă de Abatele Morellet, care a circulat în toate saloanele epocii, în cafenele şi la curţile vremii. La Paris, tratatul a fost lăudat de marii reprezentanţi ai iluminismului: d’Alembert, Helvetius, Buffon, d'Holbach, iar Voltaire l-a numit “Codul omenirii”. Frederic al II-lea al Prusiei îi scria marelui filosof francez că după acest tratat nu mai rămânea nimic de spus în domeniul Dreptului penal, iar Ecaterina cea Mare a Rusiei l-a invitat pe Beccaria la curtea sa, propunându-i să o susţină şi să o ajute pentru aplicarea reformelor pe care acesta le propunea. În mod similar, Maria Tereza de Austria şi principele Leopold al Toscanei şi-au declarat intenţia de a îşi reforma sistemul juridic pentru a pune în aplicare ideile lui Beccaria.
3. Principii de bază ale TDP
Principiul aflat la baza TDP este cel al “fericirii maxime” împărtăşite de cel mai mare număr de oameni. Ideile fundamentale care au ghidat elaborarea TDP au devenit veritabile obiective de modificare a legii penale, putând fi rezumate astfel:
1) eliminarea pedepsei cu moartea, văzută ca inutilă pentru bunul mers al societăţii;
2) eliminarea torturii şi a chinurilor care nu au drept efect atingerea scopului pentru care a fost concepută legea;
3) identificarea modalităţii celei mai adecvate de împiedicare a delictelor;
4) luarea în considerare a variabilităţii efectelor aceleiaşi pedepse în timp;
5) luarea în considerare a influenţei pedepselor asupra comportamentului obişnuit al oamenilor.
4. Despre pedeapsă
După Beccaria, pedepsele care depăşesc limitele necesare păstrării şi asigurării siguranţei publice sunt injuste prin însăşi natura lor, căci nu contribuie direct la binele comun. Pedeapsa este cu atât mai justă cu cât guvernanţii sunt mai preocupaţi de siguranţa populaţiei, iar libertatea supuşilor este mai mare. Dintre ideile cele mai importante pe care Beccaria le aduce în discuţie cu privire la pedeapsă sunt următoarele:
1) Pedepsele pot fi stabilite numai prin lege. Întreaga autoritate pentru stabilirea pedepsei îi revine legiuitorului, care reprezintă întreaga societate. (pp. 12-14)
2) O pedeapsă care depăşeşte limita prevăzută în lege pentru un anumit delict nu este decât o pedeapsă PLUS o altă pedeapsă.
3) Legiuitorul poate concepe legi generale, însă nu are şi dreptul de a decide dacă cineva le-a încălcat. În acest scop, magistraţii sunt cei chemaţi să judece drept şi fără drept de apel din partea altcuiva dacă legea a fost încălcată într-un anumit context şi, prin urmare, să aplice o pedeapsă sau să achite acuzatul.
5. Despre aplicarea legii
De-a lungul întregului tratat, Beccaria este preocupat de diversele modalităţi mai mult sau mai puţin adecvate în care este aplicată legea. Printre altele, ideile sale cele mai novatoare şi care au fost bine apreciate de spiritele luminate ale vremii sunt următoarele:
1) Acţiunea judecătorului este asemănătoare construcţiei unui silogism în care premisa majoră este legea generală, minora este acţiunea luată în discuţie, iar concluzia este achitarea sau pedeapsa. Introducerea unui nou silogism în acesta duce la nesiguranţă.
2) Cele mai grave obstacole în calea aplicării corecte a legii sunt interpretarea legii şi obscuritatea unor legi, care dau naştere la interpretări.
6. Despre întemniţare şi detenţie
Una dintre tarele procedurii magistraţilor atacate de Beccaria chiar la începutul lucrării sale este bunul plac practicat de aceştia sau permis de lege cu privire la întemniţarea şi detenţia acuzaţilor. Beccaria reproşează sistemului:
1) inexistenţa unor reguli stricte care să precizeze cu claritate modalitatea în care un acuzat, al cărui caz nu a fost încă judecat de un tribunal, poate fi dus la închisoare; în acest sens, Beccaria consideră adecvat ca fiecărui delict să îi fie prevăzute în lege condiţiile în care detenţia acuzatului se poate efectua, iar acest lucru numai pe baza unor dovezi stipulate şi ele de lege pentru fiecare delict în parte.
2) detenţia acuzaţilor, pentru care nu s-a emis o concluzie în proces, în aceeaşi celulă cu condamnaţii.
7. Despre probe
Beccaria face comentarii deosebit de importante cu privire la natura probelor aduse în instanţă. El discută despre credibilitatea şi validitatea acestora, despre certitudinea pe care judecătorul o poate avea şi asuma despre probe.
7.1. Valabilitatea, credibilitatea şi forţa probelor
Valabilitatea şi credibilitatea probelor aduse în instanţă pentru a demonstra că un delict a avut loc variază în funcţie de următoarele situaţii:
1) Probabilitatea ca delictul să se fi produs scade dacă probele aduse depind una de cealaltă. Cu cât sunt mai numeroase probele de acest fel, cu atât scade probabilitatea ca delictul să se fi produs.
2) Probabilitatea ca delictul să se fi produs nu este afectată de numărul probelor dacă toate acestea sunt în mod egal dependente de o singură probă; forţa tuturor probelor va fi egală cu forţa unicei probe de care celelalte probe sunt dependente.
3) Probabilitatea ca delictul să se fi produs creşte dacă probele sunt independente una de cealaltă. Cu cât sunt mai numeroase probele de acest fel, cu atât creşte probabilitatea ca delictul să se fi produs, iar falsitatea unei dintre ele nu le influenţează nicicum pe celelalte.
7.2. Probe perfecte
Beccaria operează o distinţie între probele perfecte şi cele imperfecte:
1) O probă perfectă exclude orice posibilitate ca acuzatul să fie inocent. O singură probă de acest fel este suficientă pentru a condamna acuzatul.
2) O probă imperfectă nu exclude posbilitatea ca acuzatul să fie inocent. Pentru a condamna acuzatul sunt necesare cât de multe probe de acest tip pentru a se constitui într-o singură probă perfectă:
i. Astfel de probe se pot reuni într-o probă perfectă atunci când luate separat nu exclud posibilitatea nevinovăţiei, dar puse laolaltă se completează în aşa fel încât formează o probă care face nevinovăţia imposibilă.
ii. Probele imperfecte pe care acuzatul le poate îndepărta dar nu o face devin probe perfecte.
Părerea autorului cu privire la probe este reprezentativă în analele criminologiei. Acesta consideră că natura probelor e mai greu de definit decât de simţit şi că, din acest motiv, o lege bună trebuie să permită ca judecătorului să îi stea alături şi un juriu din popor: după Beccaria, neştiinţa care se bazează doar pe ceea ce simţim este mai utilă decât ştiinţa bazată pe opinie. Când legile sunt clare şi precise, sarcina judecătorului este simplă, dar când e necesară coroborarea diverselor probe, bunul simţ e un arbitru mai bun decât obişnuinţa judecătorului de a da sentinţe, dobândită în urma învăţării, însuşirii şi aplicării unui sistem artificial. Astfel, pentru autor judecata aproapelui este adesea mai dreaptă decât cea bazată pe litera legii. (pp 20-21)
8. Clasificarea delictelor
Beccaria face o distincţie între acţiuni umane are duc la distrugerea societăţii sau a persoanei care o reprezintă şi cele care au drept consecinţă prejudicierea siguranţei cetăţeanului în ceea ce priveşte viaţa sa, bunurile sale, onoarea sa. Mai sunt şi situaţii în care o acţiune sau o non-acţiune umană poate fi catalogată ca nefiind adecvată binelui public. Dacă o acţiune nu se încadrează în aceste categorii, ea nu poate fi calificată drept delict. Cele mai importante categorii de delicte identificate de Beccaria sunt prezentate în continuare.
8.1. Înalta trădare (Crimele de lez majestate)
Aceste delicte sunt cele mai grave în opinia autorului deoarece produc cele mai mari prejudicii, ducând la distrugerea imediată a societăţii. În regimurile tiranice sau în cele guvernate de ignoranţă se poate aplica această etichetă unor abateri mai puţin grave, despre care se spune că aduc prejudicii societăţii.
8.2. Delicte împotriva siguranţei persoanei. Acte de violenţă
Aceste delicte pot fi văzute ca fiind dintre cele mai grave, iar asocierile politice de diverse tipuri trebuie să contribuie la asigurarea siguranţei cetăţeanului împotriva unor astfel de acţiuni. Pentru atingerea integrităţii persoanei, pedepsele aplicate ar trebui să fie corporale. Pe de altă parte, elementul cel mai important pe care autorul îl evidenţiază este faptul că nu există distincţie între bogaţi şi săraci cu privire la tipul de delicte în care sunt încadraţi nici între pedepsele care trebuie să li se aplice.
9. Consecinţele ideilor răspândite prin TDP
Dintre cele mai importante consecinţe ale tratatului lui Beccaria pot fi amintite:
1. Eliminarea torturii, a pedepsei cu moartea, a altor procedee de apel la forţă din cadrul proceselor de drept penal din Europa
2. Introducerea procedurii de judecată cu juraţi aleşi din popor.